New Zeeland case decision of Bucharest Court of Appeal

DOSAR NR. 13682/3/2018

 

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI–SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 2269A

Şedinţa publică de la 15.11.2018

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE – ............................

JUDECĂTOR – ..........................

GREFIER - ..................

 

Pe rol fiind apelul formulat de apelantul .............., reprezentant străin pentru ............. - in lichidare intermediara, persoană juridică din Noua Zeelanda, împotriva sentinţei civile nr. 3220 din 25.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr. ............, în contradictoriu cu intimata ..........

Dezbaterile au avut loc la data de 08.11.2018, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise a amânat pronunţarea la data de 15.11.2018, când în aceeaşi componenţă a decis următoarele:

 

C U R T E A

 

Deliberând, asupra apelului de față, reține următoarele:

Prin cererea formulată la data de 25.04.2018 petenta ....... - reprezentant .........., în calitate de lichidator provizoriu, a solicitat recunoaşterea procedurii de insolvenţă derulate în Noua Zeelandă, în baza art. 289 alin. 2 lit. a din Legea nr. 85/2014.

În cadrul cererii petenta arată că este o societate de asigurare înmatriculată în Noua Zeelandă, supusă unei proceduri principale de insolvenţă în baza hotărârii nr. NYHC 264/23.02.2018 pronunţată de Înalte Curte a Noii Zeelande în dosarul nr. CIV -2018 44-00306.

La data  17. 05.2018 ............. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, invocând inadmisibilitatea cererii, prin raportare la dispoziţiile art. 274 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014 care exclud societăţile de asigurare de la procedura de recunoaştere şi prematuritatea şi lipsa de interes a cererii prin raportare la inexistenţa unei hotărâri definitive a instanţelor din Noua Zeelandă de deschidere a unei proceduri de insolvenţă, astfel încât nu există o procedură străină de insolvenţă în sensul Legii nr. 85/2014.

Prin încheierea din data de 18.05.2018 Tribunalul București, secția a VII-a civilă a admis în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către ............., a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române şi a constatat competenţa internă materială şi teritorială a Tribunalului Bucureşti de soluţionare a cauzei.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată de către ............., instanţa constată că cererea de recunoaştere a unei proceduri străine de insolvenţă are un caracter necontencios, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 527-540 Cod procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu procedura insolvenţei. Procedura necontencioasă nu împiedică intervenţia unor terţi ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre, aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art. 531 şi 532 Cod procedură civilă, care permit atât intervenţia terţilor, cât şi posibilitatea judecătorului de a dispune citarea din oficiu a unor astfel de persoane.

Dacă în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de a dispune introducerea din oficiu a unor persoane în cauză în cadrul unei proceduri necontencioase, art. 78 alin. 1 din Codul de procedură civilă a stabilit şi cadrul procesual necesar, în privinţa modului în care terţii pot interveni din proprie iniţiativă nu au fost făcute precizări.

Cu toate acestea, în condiţiile în care legiuitorul a dat posibilitatea judecătorului să dispună introducerea forţată a unor astfel de persoane în cauză, cu atât mai mult nu li se poate refuza terţilor dreptul de a formula ei înşişi o astfel de cerere, singura instituţie la care poate fi raportată o astfel de cerere fiind cea a intervenţie voluntare, prevăzută de art. 61 din Codul de procedură civilă.

Intervenientul este o societate care a intrat în raporturi contractuale cu petenta şi căreia  aceasta din urmă urmăreşte să îi opună în litigiul derulat în faţa instanţelor române  procedura de insolvenţă derulată în Noua Zeelandă .  Odată recunoscută, procedura de insolvenţă ar avea efect de suspendare al litigiului de drept comun, conform art. 293 din Legea nr. 85/201. Din această perspectivă, ............. justifică un interes propriu în formularea unei cereri de intervenţie.

Este adevărat că acesta nu formulează o pretenţie în sensul curent al termenului,  urmărind să împiedice obţinerea de către petent a recunoaşterii procedurii de insolvenţă, dar în contextul unei proceduri necontencioase această cerere nu poate îmbrăca decât forma unei intervenţii în interes propriu.

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, instanţa constată că art. 276 din Legea nr. 85/2014 stabileşte competenţa instanţelor române în soluţionarea unei cereri de recunoaştere  pe teritoriul României a unei proceduri se insolvenţă derulate într-un stat străin. Este  evident că o recunoaşterea unei proceduri de insolvenţă pe teritoriul României nu ar putea fi dispusă de către instanţele unui alt stat. În ceea ce priveşte competenţa internă materială, art. 276 din Legea nr.  85/2014 o stabileşte în favoarea tribunalului, la literele A şi B ale acestui articol fiind menţionate criteriile de stabilire a competenţei teritoriale. Întrucât petenta nu se încadrează în aceste criterii competenţa teritorială se stabilește conform normei generale prevăzute de art. 1072 alin. 2 Cod procedură civilă, aplicabile prin raportare la art. 279 din Legea nr. 85/2014, potrivit căreia, în cazul imposibilităţii identificării instanţei competente, cauza se soluţionează de către Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr 3220/ 25.05.2018 Tribunalul Bucureşti - secţia a VII-a civila a respins cererea de recunoaştere a procedurii de insolvenţă formulată de debitorul ............ - în lichidare intermediară, prin reprezentant ............. ca neîntemeiată, a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de ................... .

În motivare instanța reține, în esență, că Regulamentul 848/2015 (neaplicabil în cauză), care reglementează la nivel european procedurile de insolvenţă, nu se aplică în ceea ce priveşte societăţile de asigurare, excluse în mod expres de dispoziţiile art. 1 alin. 2 alături de procedura instituţiilor de credit, firme de investiţii şi organisme de plasament colectiv. În ceea ce priveşte legislaţia naţională, procedura de insolvenţă în materia societăţilor de asigurare este reglementată în mod distinct, prin norme derogatorii de la dreptul comun în materie, respectiv prin Capitolul IV Titlul II din Legea nr. 85/2014.

Potrivit art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014,  prevederile cuprinse în capitolul II, inclusiv cele care reglementează recunoaşterea unei proceduri de insolvenţă derulată într-un stat terţ de care se prevalează petenta, nu se aplică în cazul unei proceduri de insolvenţă pentru care există norme speciale derogatorii de la dreptul comun şi care are drept obiect societăţi de asigurare, instituţii de credit sau de investiţii. Normele derogatorii nu privesc procedura de recunoaştere a procedurilor străine de insolvenţă, ci norme cu caracter special care guvernează procedura propriu-zisă de insolvenţă în dreptul intern, norme care există în Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte procedurile aplicabile tuturor acestor tipuri de societăţi  şi care derivă din specificul obiectului de activitate.  Această concluzie derivă direct din modul de redactare al textului de lege, respectiv „ procedura de insolvenţă pentru care există norme derogatorii”.

Acesta este în general raţionamentul care determină excluderea societăţilor de asigurare de la nomele general aplicabile în domeniul cooperării internaţionale, existenţa unor norme naţionale specifice care guvernează procedura de insolvenţă a unor astfel de societăţi, prin raportare la obiectul lor de activitate.

De altfel,  art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 exclude la de aplicare întregul capitol care reglementează raporturile de statele terţe în materie de insolvenţă, nu numai procedura aplicabilă recunoaşterii. 

Insolvenţa transfrontalieră în materia societăţilor de asigurare este reglementată distinct, în capitolul IV al titlului III din Legea nr. 85/2014, astfel încât se poate aprecia că şi din punct de vedere al insolvenţei transfrontaliere  a societăţilor de asigurare există norme speciale.

Legiuitorul român a înţeles să reglementeze şi să recunoască numai procedurile de insolvenţă privind societăţile de asigurare din state membre cu sucursale în România sau a sucursalelor din state membre a unor societăţi de asigurare din state terţe, cu privire la care se derulează proceduri de insolvenţă în statele membre şi care au activat pe teritoriul României, în contextul în care raporturile juridice transfrontaliere privind insolvenţa societăţilor de asigurare nu a fost reglementată la nivel european.

Tocmai datorită specificului societăţilor de asigurare, regulile privind insolvenţa transfrontalieră a acestor societăţi cu sediul sau sucursale în state membre este privită în mod diferit de regulile care guvernează insolvenţa transfrontalieră a celorlalte societăţi, concepţia legiuitorului fiind diferită. Astfel, dacă în cazul unor societăţi obişnuite, fie că au sediul în state membre şi intră sub incidenţa Regulamentului  848/2015, fie că au sediul în state terţe şi sunt aplicabile dispoziţiile capitolului II din titlul III al Legii nr. 85/2014 există posibilitatea derulării unei proceduri principale şi a unei proceduri teritoriale, exclusiv cu privire la drepturile şi bunurile de pe teritoriul unui stat unde au un sediu, în ceea ce priveşte societăţile de asigurare regula este aceea că procedura de insolvenţă se derulează numai în statul în care societatea are sediul principal şi produce efecte şi cu privire la celelalte sucursale ( art. 324 şi 332 din Legea nr. 85/2014), iar efectele sunt cele derivate din legea sub imperiul căreia este derulată procedura. În condiţiile în care legiuitorul român a înţeles să trateze insolvenţa transfrontalieră a societăţilor de asigurare cu sedii /sucursale în state membre în mod diferit faţă de insolvenţa celorlalte societăţi care intră sub incidenţa Regulamentului nr. 848/2015, nu se poate aprecia să intenţia legiuitorului a fost aceea ce a permite aplicarea normelor generale care guvernează insolvenţa transfrontalieră a societăţilor cu un obiect de activitate obişnuit în raporturile cu statele terţe şi procedurilor de insolvenţă care privesc societăţile de asigurare cu sediul în aceste state.

În acest context, dispoziţiile art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014  nu pot fi interpretate decât în sensul în care intenţia legiuitorului a fost aceea de a exclude societăţile de asigurare, pentru care a prevăzut norme specifice atât în procedura internă de insolvenţă, cât şi a insolvenţei transfrontaliere, de la aplicabilitatea capitolului II al titlului III al Legii nr. 85/2014, inclusiv în ceea ce priveşte recunoaşterea procedurilor de insolvenţă derulate în state terţe, nemembre al Uniunii Europene.

O interpretare a dispoziţiilor art.274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 în sensul invocat de către petent, în care dispoziţiile derogatorii pentru societăţile care au ca obiect bănci, societăţi de asigurare şi servicii de investiţii trebuie să reglementeze recunoaşterea procedurilor de insolvenţă a unor astfel de societăţi cu sediu într-un stat terţ ar semnifica ca aceste limitări raportate la obiectul de activitate să nu se aplice niciodată, or textul de lege trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, nu în sensul în care nu produce nici un efect.

În condiţiile în care, prin raportare la obiectul de activitate al societăţii care formulează cererea de recunoaştere a procedurii de insolvenţă, se constată că întregul capitol II al titlului III din Legea nr. 85/2014 nu este aplicabil, nu se mai impune a se analiza şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.289 din Legea nr. 85/2014 pentru recunoaşterea hotărârii.

Împotriva încheierii din data de 18.05.2018 și a sentinței 3220/25.05.2018 a formulat apel ............... acţionând ca reprezentant străin pentru ................ - în lichidare interimară, solicitând schimbarea în parte a încheierii apelate, în sensul respingerii cererii de intervenţie în interes propriu ca inadmisibilă şi menţinerii celorlalte dispoziţii din această încheiere, anularea în tot a sentinţei atacate  şi trimiterea cauzei la rejudecare; în subsidiar schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii introductive si recunoaşterii în România, ca procedură străină principală, a procedurii de lichidare interimară derulată în Noua Zeelandă la care a fost supusă debitoarea ................... ca efect al Hotărârii nr. [2018] NZHC 264 din 23.02.2018, pronunţată de Înalta Curte a Noii Zeelande în Dosarul nr. CIV-2018-404-000306;           respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție formulată de către ........

În motivare, se arată că procedura în care se judecă o cerere de recunoaştere este una necontencioasă, conform art. 527 C.pr.civ., căci apelanta-petentă nu urmăreşte stabilirea niciunui drept împotriva vreunei alte persoane, ci solicită numai cererea de asistenţă internaţională, în sensul că solicită ca procedura de lichidare interimare la care este supusă debitoarea CBL în Noua Zeelandă să fie recunoscută pe teritoriul România. O asemenea recunoaştere nu naşte, nu stinge şi nici nu modifică în vreun fel conţinutul vreunui raport juridic, adică nu alterează în niciun fel drepturile vreunui terţ. Creanţele sau alte drepturi pe care le au sau le-ar putea avea terţii împotriva debitoarea CBL nu dispar şi nici nu se modifică. Singurul efect este că procedura de realizare a acestor drepturi este una specială şi colectivă. Dar, drepturile substanţiale ale terţilor nu sunt afectate în esenţa lor.

Conform art. 532 alin. (2) teza a Il-a C.pr.civ., persoanele ale căror interese ar putea fi afectate sunt „ascultate”. Deci, instanţa poate asculta orice persoană care crede că ar avea interesele afectate, însă persoana ascultată nu devine parte la procedura necontencioasă. Deci, cererea de intervenţie accesorie trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Chiar dacă persoana ascultată ar putea deveni intervenient, totuşi, în cauza de faţă cererea de intervenţie principală formulată de intimata-intervenientă Gothaer nu are un petit propriu, adică nu are o pretenţie concretă dedusă judecăţii, deci nu satisface condiţiile impuse de art. 62 alin. (1), raportat la art. 194 lit. c) C.pr.civ.

Obiectul unei cereri de intervenţie principală trebuie să fie identic cu al unei cereri de chemare în judecată şi să aibă o existenţă de sine stătătoare, chiar şi în lipsa acţiunii principale.

Conform art. 196 alin. (1) C.pr.civ., lipsa obiectului cererii atrage nulitatea acesteia. Deci, o cerere de intervenţie fără obiect este nulă, deci inadmisibilă.

În cadrul procedurii de recunoaştere în România a unei proceduri străine, terţii nu pot fi decât ascultaţi, neputând fi intervenienţi în interes propriu, ei neputând pretinde pentru sine dreptul de recunoaştere în România a procedurii străine, căci acest drept este un drept intuituu personae al unui debitor dintr-un stat non-UE.

Pe de altă parte, lipseşte chiar şi interesul propriu în promovarea cererii, întrucât efectul suspendării litigiului de drept comun dintre părţi nu este unul direct şi imediat, ci reprezintă o posibilitate, apanaj al instanţei ce judecă respectivul litigiu (art. 293 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014).

Mai mult, conform art. 65 alin. (3) C.pr.civ., după ce a admis în principiu cererea de intervenţie principală, instanţa trebuia să fi acordat un termen pentru depunerea întâmpinării şi, pentru că această amânare obligatorie ar fi întârziat judecarea cererii de recunoaştere, atunci instanţa ar fi trebuit să fi disjuns cererea de intervenţie principală, conform art. 66 alin. (2) C.pr.civ. Fireşte, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, cererea de intervenţie principală nu ar fi putut fi soluţionată în mod distinct tocmai pentru că nu conţine o pretenţie concretă.

Pe apelul în principal susține apelanta că în realitate, deşi instanţa de fond a respins cererea de recunoaştere ca „neîntemeiată”, în realitate cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, instanţa de fond nemaiintrând deloc în cercetarea fondului, aşa cum rezultă din penultimul paragraf al motivării din sentinţa apelată.

Pentru a respinge ca neîntemeiată o cerere, ar trebui ca reclamantul să aibă vocaţia la dreptul dedus judecăţii, dar să nu fi dovedit temeinicia dreptului său. Deci, pentru a respinge ca neîntemeiată o cerere ar trebui ca fondul acţiunii să fi fost analizat. Or, în cazul de faţă, instanţa nu a ajuns deloc la fondul cererii de recunoaştere, căci a hotărât că o asemenea cerere nu poate fi deloc analizată dacă ea este formulată de un asigurător dintr-un stat terţ non-UE.

Cererea de recunoaştere este admisibilă şi trebuie analizată pe fondul său, întrucât considerentele instanţei de fond cu privire la aplicarea prevederilor legale anterior menţionate nu au la bază un raţionament juridic corect.

În primul rând, făcând aplicarea metodei de interpretare prin analogie la Regulamentul nr. 848/2015, cu dorinţa primirii unui indiciu în cauză, instanţa se îndepărtează de fondul şi realităţile problemei de drept deduse judecăţii, sens în care este evident (şi chiar recunoscut, ulterior, în considerente) că Regulamentul nr. 848/2015 nu are aplicabilitate în cauză.

În al doilea rând, în realitate, CBL nu are la îndemână nicio altă cale juridică pentru recunoaşterea pe teritoriul României a procedurilor de insolvenţă la care este supusă în Noua Zeelandă. Astfel, asigurătorii din state terţe non-UE ar ajunge să fie discriminaţi faţă de asigurătorii din state membre UE, pe criteriul sediului. Or, raţionamentul discriminator al instanţei de fond nu are o justificare pentru care o discriminare pe criteriul sediului să fie legitimă şi proporţională. Astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ în art. 274 alin. (2) pentru inaplicabilitatea capitolului II al titlului III din Legea nr. 85/2014, respectiv existenţa unor dispoziţii speciale derogatorii de la norma de drept comun şi care au ca obiect societăţile de asigurări-reasigurări.

Chiar instanţa de fond recunoaşte că prevederile existente privind societăţile de asigurări-reasigurări nu privesc şi procedura de recunoaştere a procedurilor străine de insolvenţă pentru cazuri precum cel de faţă, însă, cu toate acestea, decide în sensul respingerii acţiunii. Cu alte cuvinte, interpretarea adoptată de instanţă cu privire la prevederile art. 274 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 face, în realitate, ca acestea să nu se aplice niciodată pentru societăţile având acelaşi obiect de activitate cu cel al CBL, limitându-i sfera de aplicabilitate şi încălcând principiul de drept conform căruia normele trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice, nu în sensul în care nu ar produce niciun efect.

Se indică consecinţele acestei decizii, existând riscul ca CBL să fie acţionată în judecată în faţa instanţelor civile române, de drept comun, iar o eventuală suspendare nu se va putea cere acolo decât numai după ce procedura străină la care este supusă în prezent debitoarea va fi fost recunoscută în România, conform art. 293 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Pe fond apelanta își menţine integral motivele invocate la fond în cererea de recunoaştere.

................... a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului, ca fiind nelegal şi netemeinic, cu menţinerea în totalitate a Sentinţei şi încheierii atacate; Obligarea apelantului-petent la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la cererea apelantului privind schimbarea în parte a încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de intervenţie principale formulate de ...... ca inadmisibilă, se susține că cererea societăţii ........... de intervenţie principală, formulată în faţa instanţei de fond, este perfect admisibilă, potrivit dispoziţiilor legale speciale care reglementează procedura necontencioasă, precum şi a celor generale, din C.proc.civ. Instanţa de fond, în încheierea atacata, a soluţionat în mod corect şi cu o judicioasă motivare problema admisibilităţii intervenţiei terţilor într-o procedură necontencioasă.

Astfel, instanţa de fond a arătat că procedura necontencioasă nu împiedică intervenţia unor terţi, ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre, aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art. 531 şi 532 C.proc.civ.

De asemenea, instanţa de fond a efectuat un temeinic raţionament bazat pe argumentul logic afortiori, atunci când a arătat că, în condiţiile în care legiuitorul a dat posibilitatea judecătorului să dispună introducerea forţată a unor astfel de persoane în cauză, cu atât mai mult nu li se poate refuza părţilor dreptul de a formula ele însele o astfel de cerere, iar singura instituţie la care poate fi raportată o astfel de cerere este cea a intervenţiei voluntare, prevăzută de art. 61 C.proc.civ.

Afirmaţia CBL potrivit căreia cererea de recunoaştere în România a procedurii de lichidare interimară a acestei societăţi în Noua Zeelandă nu afectează drepturile terţilor, este vădit neîntemeiată.

Cererea de recunoaştere  vizează în mod direct această societate întrucât este în prezent în litigiu cu CBL în cauza care face obiectul dosarului nr. 8880/3/2016 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă. Intenţia vădită a CBL este aceea de a suspenda judecata respectivei cauze, încercând astfel să se sustragă de la executarea unei hotărâri care i-ar putea fi defavorabilă.

Interesul de a interveni în procedura de recunoaştere din România a fost foarte corect constatat şi motivat de instanţa de fond.

Dreptul pe care legiuitorul l-a conferit instanţei ”să asculte” pe terţi în procedura necontencioasă nu îi limitează acesteia posibilitatea de a audia oral, dar şi de a lua în considerare orice document scris depus de terţ, inclusiv o cerere de intervenţie, atâta timp cât aceasta este permisă de art. 531, aşa cum am arătat.

Cererea de intervenţie are un obiect propriu, bine determinat, exprimat, în afară de excepţiile menţionate la pct. 1 şi 2 din petitul Cererii, prin cererile de la pct. 3 şi 4, şi anume ca instanţa să constate caracterul prematur şi lipsit de temei legal, respectiv inadmisibilitatea cererii de recunoaştere. Aşadar, cerinţa prevăzută de art. 194 lit. c) C.proc.civ., privind obiectul cererii, este pe deplin îndeplinită.

Cerinţele prevăzute de art. 61 C.proc.civ., privind admisibilitatea formulării unei cereri principale de intervenţie, sunt, de asemenea, acoperite. .......... are un "interes” pentru introducerea Cererii de intervenţie, aşa cum prevede art. 61 alin. 1 C.proc.civ. Cerinţa conexităţii, prevăzută de alin. 2 al aceluiaşi articol, trebuie interpretată prin prisma caracterului specific al procedurii necontencioase, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond. Astfel, în condiţiile în care CBL cere ca instanţa de judecată să îi constate un pretins "drept” de recunoaştere în România a procedurii de lichidare interimară din Noua Zeelandă, ar fi vădit injust ca aceeaşi instanţă să ne bareze dreptul nostru, strâns legat de "dreptul” CBL, de a solicita să se constate prematuritatea, lipsa de interes şi, respectiv, inadmisibilitatea "dreptului” petentului.

Critica pe care CBL o aduce instanţei de fond, în sensul că nu a acordat un termen pentru depunerea întâmpinării este neîntemeiată. CBL omite, şi în acest caz, specificul caracterului necontencios al procedurii, care conferă instanţei de judecată dreptul necenzurat de a organiza procedura de judecată după cum crede de cuviinţă, "la aprecierea” sa, inclusiv de a dispune "orice măsuri utile cauzei”, potrivit prevederilor art. 532 C.proc.civ.

Cu privire la Sentinţa de fond, se arată că  petentul, deşi a confirmat că prevederile Capitolului II ("Raporturile cu statele terţe") din Titlul III ("Insolvenţa transfrontalieră”) nu se aplică în materia societăţilor de asigurare/reasigurare, aşa cum prevede art. 274 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 85/2014 (pe care petentul îl citează) şi în consecinţă în cazul acestor categorii de profesionişti se aplică prevederile generale privind recunoaşterea procedurilor străine din Legea nr. 85/2014, şi-a motivat cererea de recunoaştere mai ales pe dispoziţiile art. 287 şi 289 din aceeaşi lege, dispoziţii care fac parte tot din Capitolul II, care nu este aplicabil societăţilor de asigurare /reasigurare.

Această contradicţie in terminis a fost sancţionată de instanţa de fond, care a reţinut în mod corect că intenţia legiuitorului român nu a fost aceea de a permite aplicarea normelor generale care guvernează insolvenţa transfrontalieră a societăţilor din statele terţe care au un obiect obişnuit (adică a Capitolului II din Titlul III di Lege) şi procedurilor de insolvenţă care privesc societăţi de asigurare din acele state terţe.

În acest context, instanţa de fond a procedat la o interpretare corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, în sensul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a exclude societăţile de asigurare din statele terţe de la aplicabilitatea Capitolului II al Titlului III al Legii nr. 85/2014.

Afirmaţia apelantului, potrivit căreia instanţa de fond ar fi respins cererea de recunoaştere în fapt ca inadmisibilă, iar nu ca neîntemeiată, este lipsită de orice fundament legal şi logic. Nicăieri instanţa de fond nu a afirmat că asigurătorii/reasiguratorii din statele terţe non-UE nu au dreptul ”de plano” să solicite recunoaşterea în România a procedurilor de insolvenţă la care sunt supuşi în ţările lor de origine. Ceea ce a reţinut instanţa de fond, în mod justificat, este că, faţă de temeiul de drept invocat de către petent în cererea de recunoaştere, cererea este neîntemeiată.

Împrejurarea că instanţa de fond nu a ajuns la fondul cererii de recunoaştere - împrejurare criticată de apelant - este în realitate justificată şi corect motivată de instanţa de fond, care a arătat că, în condiţiile menţionate mai sus, nu se impune a se analiza şi îndeplinirea condiţiilor de recunoaştere a hotărârii străine prevăzute de art. 289 din Legea nr. 85/2014.

Motivele pentru care apelantul apreciază că cererea de recunoaştere este admisibilă sunt lipsite de temei legal şi neîntemeiate.

Referitor la Regulamentul (UE) nr. 848/2015 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvenţă, instanţa de fond a făcut un raţionament logic de analogie util atunci când a reţinut în Sentinţă că acest Regulament, care reglementează la nivel european procedurile de insolvenţă, a exclus din domeniul său de aplicare, printre altele, societăţile de asigurare. Ca atare, Regulamentul oferă un indiciu cu privire la raţiunea pentru care la nivel general procedurile de insolvenţă ale societăţilor de asigurare au fost exceptate de la normele de drept comun aplicabile procedurilor de insolvenţă transfrontalieră.

Este falsă afirmaţia apelantului potrivit căreia asigurătorii din statele terţe non-UE nu ar avea la îndemână nicio cale juridică pentru recunoaşterea pe teritoriul României a procedurilor de insolvenţă la care sunt supuşi în ţările lor de origine, motiv pentru care ar fi "discriminaţi” faţă de asigurătorii din statele membre UE pe criteriul sediului. În realitate, instanţa de fond nu a susţinut nicio secundă acest lucru. Ea nu a făcut, aşa cum este corect procedural, decât să constate că, faţă de temeiul de drept şi argumentele invocate de CBL în cererea de recunoaştere, aceasta este neîntemeiată.

De asemenea, este falsă afirmaţia CBL potrivit căreia nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ în art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, aşa încât, în opinia sa, interpretarea adoptată de instanţă cu privire la acest articol face ca el să nu se aplice niciodată pentru societăţile de asigurare. În realitate, art. 274 alin. 2 din Lege chiar nu se aplică societăţilor de asigurare, pentru că le exceptează în mod explicit, la lit. b).

În ceea ce priveşte existenţa unor norme speciale în materia insolvenţei transfrontaliere a societăţilor de asigurare, instanţa de fond a făcut referire la Capitolul corespunzător din Titlul III al Legii, aşa cum am arătat.

Cu privire la solicitarea apelantului, în subsidiar, de a se pronunţa schimbarea în tot a Sentinţa de fond şi admiterea cererii de recunoaştere solicită respingerea acestei cereri, deopotrivă ca nelegală şi netemeinică, pentru motivele expuse.

Analizând apelul, prin raportare la motivele de apel invocate, Curtea urmează să îl respingă, pentru următoarele considerente:

În ce privește apelul formulat împotriva încheierii din data de 18.05.2018 prin care s-a admis în principiu cererea de intervenție, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a apreciat admisibilă această cerere.

Curtea are în vedere, în ce privește acest aspect, specificul acestei proceduri de recunoaștere, care este o procedură necontencioasă, întrucât nu urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană ci recunoașterea în România a unei proceduri de insolvență derulate într-o altă țară.

Dispozițiile art. 531 cod procedură civilă permit intervenția altor persoane în cauză, iar dispozițiile art. 534 permit persoanelor interesate să formuleze apel. Totodată, dispozițiile art. 78 coroborate cu dispozițiile art. 532 cod procedură civilă permit instanței introducerea din oficiu în cauză a unor terțe persoane, respectiv ascultarea acestora.

În contextul în care, în procedura necontencioasă se urmărește soluționarea unor cereri care nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, cererea de intervenție formulată de un terț, cerere admisibilă în această procedură, are specificul său, în sensul că prin cererea de intervenție terțul urmărește respingerea/ admiterea cererii, iar nu stabilirea unui drept propriu. O aplicație a acestor dispoziții o reprezintă prevederile art. 7¹ din OUG nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerțului, care prevăd formularea unor cereri de intervenție la cererile de înregistrare în registrul comerțului, dispozițiile art. 49-56 fiind aplicabile (în actuala reglementare dispozițiile art. 59-67 cod procedură), chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la pretinderea, de către intervenient, pentru sine, a dreptului dedus judecății, sau sprijinirea apărări uneia dintre părți.

Faţă de această împrejurare se întrevede raţiunea dispoziţiilor speciale din procedura necontencioasă care permit intervenția terților, anume aceea de a permite oricărei persoane interesate de a interveni în cadrul procedurii necontencioase, a-și exprima punctul de vedere și a-și susține interesul.

Susține apelanta reclamantă că în speță lipsește interesul intervenientei în susținerea respingerii cererii principale. Cu privire la acest aspect Curtea apreciază că, în mod corect instanța de fond a reținut că interesul intervenientei rezidă în împrejurarea că intervenienta este o societate care a intrat în raporturi contractuale cu petenta, căreia aceasta din urmă urmărește să îi opună în litigiul derulat în fața instanțelor române procedura de insolvență din Noua Zeelandă, cu suspendarea litigiului respectiv. Prin urmare, intervenienta justifică un interes în susținerea cererii de intervenție.

 Față de aceste aspecte, Curtea urmează să respingă apelul formulat împotriva încheierii din data de 18.05.2018.

În ce privește apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 3220 din 25.05.2018, Curtea urmează să îl respingă ca nefundat, pentru următoarele considerente:

Cererea are ca obiect recunoașterea în România, ca procedură străină principală, a procedurii de lichidare interimară derulată în Noua Zeelandă la care a fost supusă debitoarea ................. ca efect al Hotărârii nr. [2018] NZHC 264 din 23.02.2018, pronunţată de Înalta Curte a Noii Zeelande în Dosarul nr. CIV-2018-404-000306.

În mod corect instanța de fond a apreciat că dispozițiile legale pe care se întemeiază cererea nu sunt aplicabile în speța de față.

Un argument în susținerea acestei concluzii îl reprezintă dispozițiile art. 274 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, referitor la domeniul de aplicare a procedurii prevăzute de capitolul II din lege, potrivit cu care : Prezentul capitol se aplică în următoarele situaţii: a) în cazul în care este solicitată asistenţă în România de către o instanţă străină sau de către un reprezentant străin în legătură cu o procedură străină de insolvenţă; b) în cazul în care este solicitată asistenţă într-un stat străin în legătură cu o procedură română de insolvenţă;c)în cazul desfăşurării concomitente a unei proceduri române de insolvenţă şi a unei proceduri străine de insolvenţă referitoare la oricare dintre membrii unui grup de societăţi, în înţelesul art. 5 pct. 35; d)în cazul în care creditorii sau alte persoane interesate dintr-un stat străin sunt interesate să solicite deschiderea în România a unei proceduri prevăzute de prezenta lege sau să participe în cadrul unei proceduri deschise.

Așadar, solicitarea de recunoaștere a procedurii străine în temeiul dispozițiilor invocate se aplică doar în situațiile enumerate de textul anterior redat, în scopul desfășurării în alt stat decât cel în care debitoarea supusă procedurii are sediul social, a actelor de recuperare a creanțelor, în scopul acoperirii pasivelor, prevăzute de legislația insolvenței din statul de origine. Astfel, dispozițiile invocate se aplică în cazul în care este solicitată asistenţă în România de către o instanţă străină sau de către un reprezentant străin în legătură cu o procedură străină de insolvenţă, adică atunci când instanța/ reprezentantul străin solicită ajutor, sprijin în derularea procedurii, justificată de ipotezele avute în vedere de art. 276  (are sediul sucursalei în România, are bunuri în România). Dispozițiile se aplică atunci când se solicită asistenţă într-un stat străin în legătură cu o procedură română de insolvenţă, în ce privește bunurile aflate în acel stat sau în cazul desfăşurării concomitente a unei proceduri române de insolvenţă şi a unei proceduri străine de insolvenţă referitoare la oricare dintre membrii unui grup de societăţi, în înţelesul art. 5 pct. 35. Un alt caz de aplicare a textului este acela în care creditorii sau alte persoane interesate dintr-un stat străin sunt interesate să solicite deschiderea în România a unei proceduri prevăzute de prezenta lege sau să participe în cadrul unei proceduri deschise.

Așadar, niciuna din ipotezele avute în vedere nu se întâlnește în speță, apelanta reclamantă afirmând că se solicită recunoașterea procedurii doar pentru că există riscul ca societatea supusă procedurii să fie acționată în judecată în fața instanțelor de drept comun, iar o eventuală suspendare nu se va acorda acolo decât numai după ce procedura străină la care este supusă debitoarea va fi recunoscută în România. Nu se afirmă însă că este necesară acordarea de asistență în România în vederea derulării procedurii de insolvență deschisă într-o țară terță (în speță, Noua Zeelandă), împrejurare care ar impune recunoașterea procedurii străine în România.

Raportat la dispozițiile art. 276 alin. 1 lit. B, referitor la competență, (care prevede că  Atribuţiile stabilite de prezentul capitol din acest titlu referitoare la recunoaşterea procedurilor străine şi cooperarea cu instanţele străine sunt de competenţa tribunalului, prin judecătorul-sindic, precum şi a reprezentantului român, după cum urmează:…   B. În cazul în care debitorul nu are niciun sediu în România, competent este: a) tribunalul sau oricare dintre tribunalele în circumscripţia cărora se află bunuri imobile aparţinând debitorului, atunci când în obiectul cererii se regăsesc bunuri imobile în mod exclusiv sau alături de alte bunuri;  b) tribunalul în circumscripţia căruia se păstrează registrul în care este înscrisă nava sau aeronava care face obiectul cererii;  c) tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul societăţii române la care debitorul deţine valorile mobiliare care fac obiectul cererii;  d) Tribunalul Bucureşti, în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de proprietate intelectuală protejate în România, titluri de stat, bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat şi municipale aparţinând debitorului; e) în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de creanţă ale debitorului asupra unei persoane sau autorităţi publice, tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul sau reşedinţa, respectiv sediul persoanei sau al autorităţii publice respective), dispoziții relevante în ce privește domeniul de aplicare a prevederilor capitolului II din Titlul Insolvența transfrontalieră, Curtea reține că nu se invocă niciuna dintre ipotezele avute în vedere de acest text, respectiv situația în care societatea cu privire la care se solicită recunoașterea are sediul în România (și se solicită recunoașterea actelor de procedură efectuate în state terțe) sau ipoteza în care societatea are bunuri în România (imobile, nave, aeronave, valori mobiliare, drepturi de proprietate sau drepturi de creanță).

În acord cu cele reținute mai sus, Curtea are în vedere și dispozițiile art. 273 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care Titlul III, intitulat Insolvența transfrontalieră cuprinde     a) norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat în materia insolvenţei;b) norme de procedură în litigii privind raporturile de drept internaţional privat în materia insolvenţei; c) norme privind condiţiile în care autorităţile române competente solicită şi, respectiv, acordă asistenţă cu privire la procedurile de insolvenţă deschise pe teritoriul României sau al unui stat străin. Or, în speță nu se solicită asistență cu privire la o procedură deschisă într-un stat terț, câtă vreme nu se susține (și nu se dovedește) necesitatea desfășurării actelor de procedură specifice insolvenței pe teritoriul României.

Așadar, prezenta cerere, având ca obiect recunoașterea unei proceduri străine referitoare la un debitor care nu are sediul în Romania, nu se încadrează în ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 274 alin. 1 respectiv art. 276 alin. 1 lit. B din Legea nr. 85/2014.

Curtea reține că dispozițiile invocate, fiind dispoziții cu titlu de excepție, sunt de strictă interpretare, și că, în contextul în care solicită recunoașterea hotărârii de deschidere a procedurii (fără a urmări executarea bunurilor aflate pe teritoriul României), poate invoca dispozițiile de drept comun referitoare la recunoașterea hotărârilor străine, respectiv art. 1095 și urm. Cod procedură civilă, evident cu dovedirea condițiilor prevăzute de aceste norme.

În subsidiar, Curtea reține că cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 274 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care Prezentul capitol nu se aplică în cazul unei proceduri de insolvență pentru care există dispoziții speciale derogatorii de la norma de drept comun și care are ca obiect.. b) societăți și agenți de asigurare/ reasigurare.În acord cu instanța de fond, Curtea reține că dispoziția legală prevede o situație de excepție, în care aceasta nu se aplică în ce privește insolvența societăților de asigurare, pentru care există prevederi derogatorii de la norma de drept comun în ce privește procedura de insolvență aplicabilă, raportat la specificul decurgând din obiectul de activitate al acestor societăți. Cu alte cuvinte, există dispoziții speciale derogatorii de la norma de drept comun care privesc societățile de asigurare, respectiv dispozițiile Capitolului IV din lege, intitulat Dispoziții privind falimentul societăților de asigurare - reasigurare; totodată există dispoziții speciale care reglementează raporturile de drept internațional privat în domeniul falimentului societăților de asigurare – reasigurare, respectiv dispozițiile Capitolului V intitulat Reglementarea raporturilor  de drept internațional privat în domeniul falimentului societăților de asigurare – reasigurare. Existența acestor dispoziții derogatorii de la dreptul comun exclud aplicarea prevederilor capitolului II- Raporturile cu statele terțe, respectiv art. 287 referitor la cererea de recunoaștere a procedurii străine formulate de reprezentantul străin.

Cu privire la aspectele anterior antamate, Curtea reține ca fiind relevante aprecierile instanței de fond, referitoare la împrejurarea că Regulamentul (UE)2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului, (privind procedurile de insolvență), neaplicabil în cauză, oferă indicii cu privire la opțiunea legiuitorului de a exclude aplicarea regulilor de recunoaștere a procedurii de insolvență procedurile de insolvență aplicabile societăților de asigurare. Avem în vedere în acest sens dispozițiile pct. 19 din Preambulul acestui regulament și dispozițiile art. 1 alin. 2 care prevede în mod expres că acest regulament nu se aplică procedurilor de asigurare.

Susține apelanta că, prin raportare la soluția instanței de fond, nu are la îndemână nicio altă cale pentru recunoașterea pe teritoriul României a procedurilor la care este supusă în Noua Zeelandă, precum și că ar fi într-o situație de discriminare față de asigurătorii cu sediul în state membre UE, pe criteriul sediului.  Cu privire la aceste argumente, Curtea reține, în primul rând, că singura consecință pe care aceasta o poate imagina, ca urmare a acestei interpretări, este aceea a respingerii unei cereri de suspendare a judecății acțiunilor formulate împotriva sa, în condițiile în care nu se află în situațiile prevăzute de art. 276 alin. 1 lit. B (nu afirmă că are bunuri în România).

Pe de altă parte, Curtea reține că dispozițiile capitolului V din secțiunea III, intitulat Reglementarea raporturilor de drept internațional privat în domeniul falimentului societăților de asigurare/ reasigurare, are ca domeniu de aplicare, potrivit art. 323, procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare persoane juridice române şi a sucursalelor acestora, cu sediul pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene, aflate în stare de insolvenţă; procedura falimentului privind o sucursală situată într-un stat membru şi aparţinând unei societăţi de asigurare/reasigurare al cărei sediu este situat într-un stat terţ; condiţiile în care autorităţile implicate se informează şi se consultă reciproc în ceea ce priveşte procedura de faliment a societăţilor de asigurare/reasigurare. Din analiza dispozițiilor legale care reglementează această procedură, rezultă că acestea au în vedere derularea unor acte specifice procedurii de insolvență pe teritoriul altor state decât statul în care această procedură a fost deschisă, state pe teritoriul cărora debitorul are deschisă o sucursală. Or, în speță, apelanta reclamantă nu îndeplinește aceste condiții, astfel că nu se află într-o situație de discriminare față de societățile de asigurare cu sediul pe teritoriul Uniunii Europene.

Așadar, aceste dispoziții nu Creează o discriminare între apelanta reclamantă și societățile de asigurare cu sediul/sucursale pe teritoriul Uniunii Europene, întrucât aceste dispoziții privesc, potrivit art. 324, aplicarea procedurii falimentului acestor societăți; or, în speță, scopul recunoașterii procedurii invocate nu este acela de a efectua acte specifice acestei proceduri pe teritoriul României.

Curtea va respinge cererea intimatei interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată, în contextul în care factura depusă la dosar nu este însoțită de dovada achitării acestora (chitanță, ordin de plată, extras de cont sau orice altă astfel de dovadă.)

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

 

Respinge, ca nefondat,  apelul formulat de apelantul ......., reprezentant străin pentru ............. - in lichidare intermediara, cu sediul social în  , împotriva sentinţei civile nr. 3220 din 25.05.2018 și a încheierii din data de 18.05.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr. 13682/3/2018, în contradictoriu cu intimata......................

Respinge cererea intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cu recurs în 30 de zile de la comunicare.

Cererea de recurs se depune la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 15.11.2018.

 

 

PREŞEDINTE,                                                                       JUDECĂTOR,

...........................                                                                     ............................................

 

 

 

                                                                                                GREFIER,

                                                                                    ................................